Încotro se îndreaptă intermedierea financiară din România?

Încotro se îndreaptă intermedierea financiară din România?

Avem cel mai redus grad de intermediere financiară din Uniunea Europeană! Este o realitate crudă, pe care ar trebui cu toții să o acceptăm, dar fără a ne resemna! După anul 2011 (când intermedierea financiară în România a atins cel mai înalt prag după trecerea la economia de piață – 39,5% credit acordat sectorului privat/PIB), ponderea creditului privat a scăzut continuu în PIB. La finalul anului 2017 aceasta abia atingea nivelul de 27%. Care au fost motivele acestei decelerări? Ce e de făcut în acest context pentru a nu mai fi codașii Europei?

Mai întâi de toate trebuie să clarificăm cauzele acestui fenomen. Matematic vorbind, diminuarea intermedierii s-a produs ca urmare a dinamicii atât a numărătorului, cât și numitorului formulei de calcul – credit acordat sectorului privat/PIB. Astfel, după criza financiară din 2007, ritmul de creștere a creditării a scăzut. Atât populația, cât și firmele au devenit mai precaute, iar veniturile s-au diminuat (atât pentru populație, în special bugetarii, a căror lefuri au fost tăiate succesiv cu 15% apoi cu 25%, precum și a cifrei de afaceri a companiilor, unele intrând chiar în insolvență sau faliment). De asemenea, tot ca urmare a crizei, băncile au înregistrat credite neperformante, care, ulterior, au fost externalizare prin vânzări de portofolii de credite sub valoarea lor nominală și o parte au fost restructurate. Procesul de curățare a bilanțurilor s-a făcut necesar astfel încât băncile să poată relua creditarea în condiții optime. În acest context, soldul creditelor a scăzut, creditele noi compensând în mică măsură diminuarea creditului privat. În același timp, numărul instituțiilor de credit a scăzut, ca urmare, în special, a fuziunilor și achizițiilor. Astfel, de la 43 de instituții de credit în 2008 (anul de vârf pentru sistemul bancar românesc și începutul crizei) am ajuns la 36 în martie a.c.

România, până la acel moment, nu a mai înregistrat crize financiare de o asemenea anvergură. Atât populația, cât și mediul de afaceri, s-au confruntat cu realitățile dure ale crizei. Experiența nefastă trăită, precum și un grad de educație financiară și antreprenorială precar, a creat treptat un sentiment anti bănci, întreținut într-un mod incorect și populist de anumiți poli ai societății (fenomen care se întâmplă și în prezent). Acest lucru a îngreunat și mai mult posibilitatea de relansare a creșterii gradului de intermediere și bancarizare a economiei românești și de creștere susținută a creditării.

Cât privește numitorul, produsul intern brut (PIB), folosit în formula de calcul a intermedierii financiare, acesta a avut creșteri record, datorate în special stimulilor fiscali și creșterii de venituri. El a devansat ritmul de creștere al creditării.

Cu toate acestea, conform unui studiu PwC, sistemul bancar a contribuit cu 4,2% la PIB-ul cumulat al României din perioada 2012 -2016 atunci când se iau în considerare și efectele indirecte și induse asupra economiei, fiind una dintre ramurile economiei cu impact semnificativ asupra acestuia.

Problema de fond a intermedierii financiare din România este dată de faptul că, după 1990, creditarea pe segmentul populație nu a fost sincronizată cu cea dedicată IMM-urilor și marilor companii. Această sincronizare este indispensabilă în a asigura echilibru între cererea și oferta din economia reală. Oferta (IMM-urile, marile companii) și cererea (populația, în special, precum și firmele) trebuie susținute deopotrivă de creditul bancar. Astfel, la începutul tranziției la economia de piață și până în preajma anilor 2000, băncile finanțau cu precădere companiile, adevărata bătălie pentru retail dându-se abia după intrarea băncilor străine pe piața românească și creșterea competiției. Climatul macroeconomic general a devenit din ce în ce mai favorabil creditării populației (inflația și dobânzile au fost în continuă scădere, creșterea economică a fost pozitivă), în schimb, segmentul IMM-uri și mari companii au cedat treptat locul ponderii creditelor celei dintâi categorii de clienți. În contextul acestei nesincronizări, băncile au fost nevoite să se adapteze pentru a-și putea continua activitatea.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Cauzele au fost multiple! Unele dintre ele pornesc de la probleme de fond ale economiei și societății românești.

Dacă ne referim la populație, acesta venea după anii grei de comunism, cu multe lipsuri, urmații de cei tulburi ai tranziției la economia de piață. Nevoia de a-și crește nivelul de trai și de a-și satisface sentimentul proprietății, au determinat o creștere a cererii de credit pentru a îndeplini aceste deziderate. Desigur, acest lucru nu este condamnabil, numai că economia românească nu a reușit să se adapteze la această cerere, în mare parte importurile fiind cele care au completat oferta. În același context, oferta limitată de imobile pe piață, combinată și cu alți factori, au condus la o creștere continuă a prețurilor imobiliarelor.

De asemenea, mediul de afaceri românesc s-a dezvoltat fără a avea o experiență a principiilor economiei de piață în spate și fără să existe o strategie de dezvoltare economică clară și coerentă la nivel național. Criza financiară a venit și lovit atât segmentul populației, cât și pe cel al firmelor. Pentru ambele zone ale clientelei a creat un efect psihologic de evitare a creditării, date fiind temerile legate de capacitatea de rambursare. Dacă pentru populație precauția s-a manifestat prin cumpătare, pentru segmentul IMM-urilor, în special, aceasta a implicat derularea activității și dezvoltarea prin surse alternative de finanțare (autofinanțare, credit furnizor sau creditare asociați/acționari). Companiile multinaționale au apelat la împrumuturi în cadrul grupului sau de la băncile din străinătate (țara de origine). Mai mult, s-a evitat creditarea pe termen lung, în special din partea firmelor autohtone, îndreptându-se spre greșeli de management financiar, cum ar fi finanțarea investițiilor cu resurse pe termen scurt (credit furnizor, creditare asociați etc). Astfel, două produse de bază destinate segmentului persoane juridice: credite de investiții și liniile de credit au fost din ce în ce mai puțin utilizate. Acest comportament a limitat capacitatea de dezvoltare a firmelor românești și, pentru unele, chiar de supraviețuire.

Pe lângă temerile privind accesarea  produselor de finanțare oferite de bănci s-a suprapus și accesul restrâns la creditare al acestora ca urmare a vulnerabilităților de ordin financiar ce le fac nebancabile: conform unor statistici oferite de Banca Națională a României, o treime dintre firme au avut pierderi la nivelul anului 2016 (jumătate dintre acestea pentru al treilea an consecutiv), iar 44% dintre acestea prezentau capital negativ. Situația aceasta s-a datorat unui complex de factori: viziunea antreprenorială uneori precară, neadaptată la realități; o reglementare și fiscalitate împovărătoare cu implicații asupra costurilor firmelor; cadrul economic global și schimbările de paradigme în contextul crizei internaționale, implementarea noilor tehnologii și a competiției la nivelul piețelor internaționale.

Acest context s-a menținut nefavorabil și din cauza incertitudinilor legislative și fiscale, care s-au perpetuat de-a lungul întregii perioade de după 1990. Mai mult, în ultimii ani s-au accentuat inițiativele legislative cu privire la protecția debitorilor și fiscalizarea pierderilor băncilor (impozitarea în urma vânzării de credite din portofoliu). Acestea pot crea hazard moral în sistem și, ca urmare, accentuarea asimetriei informației în piață, precum și mărirea costurilor cu intermedierea.

Cum putem rupe cercul vicios al gradului redus de intermediere financiară? Lucrurile trebuie luate pas cu pas, iar acțiunile concertate! În primul rând crearea unui cadru legislativ și fiscal stabil pentru toți actorii intermedierii: bănci, clienți persoane fizice și firme! Întotdeauna incertitudinea creează tensiuni și disfuncționalități! Apoi, schimbarea de atitudine este necesară! Acest lucru se poate face prin creșterea gradului de educație financiară și antreprenorială, atât a clienților, dar și a personalului bancar acolo unde este cazul (în special cel din linia întâi). Clienții nu mai trebuie să vadă în bănci un adversar, iar băncile trebuie să vadă în clienți (persoane fizice sau juridice) un partener pe termen lung. Clienții trebuie să înțeleagă că finanțarea prin bănci este un lucru benefic atât timp cât respecți regulile, iar situația sa financiară și calitatea morală este cheia de boltă pe termen lung în relația cu banca. Antreprenorii trebuie să își schimbe atitudinea față de ceea ce înseamnă construirea unei afaceri și care este scopul acesteia. Modelul de colaborare între bancă – client trebuie să fie cel de „bancă a casei”, o colaborare pe termen lung (poate chiar „de-o viață”) benefică pentru ambele părți. Îmbunătățirea absorbției fondurilor europene nu doar va face din bănci un partener de afaceri (prin serviciile oferite în acest context), dar va putea schimba mediul de afaceri și societatea în ansamblu, dacă aceste resurse vor fi direcționate în mod eficient. Antreprenorii autohtoni trebuie să își canalizeze eforturile în afaceri sustenabile pe termen lung (adaptate la cerea internă, dar și externă), în industrii creative, aducătoare de valoare adăugată consistentă. Ținând cont că este anul Centenarului, trebuie cu toții să ne „unim” în „cuget și simțiri”, precum și prin acțiunile noastre!

Acest material este realizat de BOGDAN CĂPRARU, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Leave a Reply

Your email address will not be published.