Cum se încurajează neplata creditelor și se limitează intermedierea financiară

Cum se încurajează neplata creditelor și se limitează intermedierea financiară

În ultima perioadă legiuitorii dau dovadă de exces de zel în materie de protecție a debitorilor persoane fizice. Unul dintre pachetele legislative propuse spre aprobare implică modificarea OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori cu introducerea limitării valorii pe care cesionarul unei creanțe o poate recupera de la consumator. Propunerea prevede ca această limitare să fie stabilită la dublul sumei plătite de acesta pentru a cumpăra creanța de la cedent. Astfel, după „darea în plată”, se dorește construirea unui nou zid de apărare în jurul debitorilor. Este nevoie de acest nou zid? Îl va apără cu adevărat pe debitor?

Un studiu de impact KPMG realizat la solicitarea Asociației Române a Băncilor (ARB) și a Consiliul Patronatelor Bancare din România (CPBR) și dat publicității în luna martie a acestui an, prezintă foarte clar și la obiect consecințele negative pe care ar putea să le aibă implementarea acestor măsuri. În această direcție, aș dori să întăresc câteva aspecte legate de aceste consecințe, care, într-un fel sau altul, ne privesc pe noi toți, nu doar părțile implicate.

În primul rând, prin modul în care este conceput mecanismul de protecție, se realizează distorsiuni în cadrul comportamentului debitorilor și a accesului pe care îl au la finanțare. O protejare excesivă a debitorilor și o limitare a posibilității de acțiune a instituțiilor de credit va conduce la hazard moral din partea celor dintâi. Astfel, dacă nu se va face diferența în privința capacității de rambursare a creditelor de către debitori, am putea asista la apariția unui comportament speculativ a unora dintre clienți. Să presupunem că un debitor are o credit în sold de 50.000 euro și se hotărăște să nu mai plătească ratele. Dacă instituția de credit decide să îl cedeze unei instituții de recuperare a creanțelor, ea va obține să presupunem 15% din valoarea nominală. Această sumă este mult mai mică decât valoarea nominală deoarece există incertitudine în recuperarea creanței, precum și ca urmare a costurilor de recuperare a acesteia. Astfel, banca primește 7500 euro, iar debitorul este iertat de diferența dintre valoarea nominală și dublul prețului de transfer, adică 35.000 euro. Mai mult, are posibilitatea de a răscumpăra la dublul prețului de transfer creanța, și implicit de a-și elibera de ipotecă sau gaj garanțiile aferente. În acest context, debitorul primește „cadou” diferența de 35.000 euro. Vorbim de un transfer de valoare dinspre instituția de credit către debitor într-un context abuziv, sub ocrotirea legii. Nu trebuie să uităm că banii oferiți de bancă drept credite sunt banii deponenților și ai altor instituții ce creditează banca.

De asemenea, poate să apară un fenomen de discriminare în ceea ce privește posibilitatea de a beneficia de aceste prevederi în cazul creanțelor care nu vor fi transferate către instituțiile de recuperare. Astfel, funcție de situația creditelor neperformante, înclinația băncilor de a acorda condiții de rambursare mai favorabile celor care au într-adevăr nevoie va fi diferită. Nu toți vor beneficia de acest avantaj.

Discriminarea va apare și între clienții noi și vechi de credite, în special în termeni de cost și acces la finanțare. Băncile, în contextul în care vor acumula credite neperformante pe care nu vor putea să le valorifice, vor avea costuri mai mari cu creditarea și vor înăspri condițiile de creditare. Banca va trebui să își concentreze tot mai mult din resurse (inclusiv resurse de personal) pentru gestionarea și prevenirea creditelor neperformante. Nevoile suplimentare de capitaluri vor acoperi pierderi, nu dezvoltarea băncii și a creditării. Costul datorat comportamentului inadecvat a unei categorii de debitori va fi transferat către debitorii de bună credință.

Măsurile de protecție a debitorilor trebuie obligatoriu să ducă la încurajarea unui comportament sănătos al clientelei bancare, precum și la egalitatea de șanse în fața legii. În primul rând, trebuie să stimuleze gradul de educație financiară, să ducă la conștientizarea clienților că au nevoie să se informeze în materie de consumator de produse bancare. Ele trebuie să prevină comportamentul de „rău-platnic”, nu să îl încurajeze! De asemenea, trebuie să intervină numai acolo unde într-adevăr este nevoie: situații sociale nefavorabile (intervenite după contractarea creditului) sau atunci când există un abuz clar din partea băncii. Momentan există alternative în vigoare pentru protecția debitorilor prin prevederile OUG 50/2010 (modificată și completată prin OUG 52/2016) aplicabile entităților care desfășoară activități de recuperare a creanțelor neperformante, precum și prin existența unor instituții cu astfel de prerogative: Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și sistemul judiciar, care oferă consumatorilor posibilitatea de a sesiza instanța de judecată în orice moment, inclusiv pe parcursul derulării operațiunilor de recuperare. Propunerile de măsuri contravin inclusiv cu viziunea la nivel de Uniunea Europeană cu privire la diminuarea impedimentelor la nivelul pieței secundare a creditului.

În concluzie, trebuie să ne hotărâm ce ne dorim! Vrem un sistem bancar îngrădit la extrem de măsuri „așa-zise” de protecție a debitorilor, cu costuri ridicate pentru clienți și cu capacitate limitată de a conduce la creștere economică sau unul bazat pe valori europene, pe principiile pieței și a unui comportament corect atât al ofertei (instituțiile de credit), cât și al cererii (clienții băncilor)? Alegerea este una de tip shakespearean: „a fi sau a nu fi”!

Acest material este realizat de BOGDAN CĂPRARU, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Tagged with

Leave a Reply

Your email address will not be published.