10 mituri despre bănci care ar trebui desființate!

10 mituri despre bănci care ar trebui desființate!

După 1990 România a trecut la economia de piață și, astfel, activitatea bancară și-a reluat funcțiile sale „clasice”. După o pauză de aproape 50 ani de comunism, generațiile de români se confruntau cu noi comportamente financiare.

Dacă pentru contractarea de depozite lucrurile erau cât de cât cunoscute (până atunci doar la CEC puteau să își depună economiile, în caz că nu doreau să le țină la saltea), creditarea, plățile prin cont și mai târziu cardurile bancare erau lucruri de care nu auziseră decât din filmele și serialele de televiziune. În aceste context, românii începeau să învețe să facă banking. Odată cu acest proces, au apărut și o serie de așa-zise mituri despre bănci.

Activitatea bancară întotdeauna a fost pentru unii un lucru învăluit de mister, ca urmare a complexității sale, iar această stare de lucruri a amplificat și mai mult ideea de mistic. Unele dintre aceste mituri, însă, au căpătat o conotație greșită, inducând în eroare și creând chiar tensiuni în societate. Dar hai să vedem câteva dintre ele și să explicăm de ce sunt false!

Mitul 1. Băncile dispun de resurse financiare nelimitate.

Mulți se canalizează pe ideea că „are balta pește!”. Cât se poate de fals! Băncile nu sunt izvor de bani! Ele mobilizează resursele prin intermediul depozitelor de la populație și firme, de pe piața monetară, prin emisiuni de acțiuni (capitaluri proprii), obligațiuni și certificate de depozit. În caz că primele canale nu sunt suficiente sau există unele dificultăți, băncile pot obține resurse de ultimă instanță de la banca centrală. De asemenea, prin intermediul rambursărilor de credite deja acordate, li se întorc o parte din resursele plasate. Desigur, prin natura activității sale, banca poate atrage un volum foarte mare de resurse financiare din economie. Doar o parte din resursele atrase rămân la dispoziția băncii, deoarece restul e acordat sub formă de credite sau alte plasamente. Tot în acest context, trebuie să reținem faptul că banii pe care îi împrumută banca sunt banii obținuți în cea mai mare parte din atragerea depozitelor (deci nu banii ei), iar cei care oferă aceste depozite o fac cu certitudinea că vor intra oricând în posesia acestor depozite și vor primi un randament pentru cedarea acestor resurse. Astfel, în caz că un client nu rambursează un credit, banca trebuie să facă toate diligențele necesare astfel încât deponentul să primească depozitul înapoi la scadență. Deși aceasta e o situație neplăcută atât pentru clientul debitor, cât și penrtu bancă, ea trebuie rezolvată astfel încât banca să își recupereze măcar parțial din sumele rămase de rambursat. De aceea e bine ca fiecare debitor să reflecteze înainte de a contracta un credit, să își evalueze capacitatea de a rambursa creditul, să își asigure sursele din care va face rambursările de-a lungul contractului de credit. Banca cel mult poate să îl ajute în impas cu soluții de restructurare sau refinanțare a creditului, de discount-uri în caz de reconversie a creditelor în valută în lei, dar iertarea datoriei nu este posibilă.

Mitul 2. Băncile obțin profituri foarte mari.

Băncile, ca oricare entitate economică privată, sunt supuse regulilor pieței și determină profitul funcție de venituri și cheltuieli. Dacă este să ne raportam la principalii indicatori de performanță – rentabilitatea capitalurilor (ROE) și rentabilitatea activelor (ROA), putem vedea, conform datelor din Raportul asupra stabilității financiare că sectorul companiilor nefinanciare a fost mai profitabil (companii nefinanciare la nivel de iunie 2017: ROE – 16,2%, ROA-6,2%, pe când în sistemul bancar, la finalul anului, valorile erau: ROE de 12,5% și ROA de 1,30%). Mai mult, în anumite momente, mai ales pe timp de criză, băncile pot avea rezultat financiar negativ (pierderi), în special din cauza creditelor neperformante (clienții nu mai pot rambursa creditele). De exemplu, în perioada de după criză până în 2017, profitul băncilor a fost fluctuant, sistemul bancar românesc în ansamblu intrând timp de 2 ani și pe pierdere. De asemenea, în cazul băncilor nou intrate pe piață, acestea fac investiții mari în primii ani, ceea ce poate duce la pierderi în acești ani de funcționare, până când banca atrage o masă critică de clienți și își recuperează o parte din costuri. Băncile atrag venituri din dobânzi la credite, comisioane bancare, dealing pe piețele financiare etc, dar au și cheltuieli cu atragerea resurselor, întreținerea sediilor, personalul bancar, marketing, publicitate etc. Totodată, ele trebuie să asigure și dividende acționarilor, care, altfel, nu ar fi interesați să investească în bănci. Deci, practic, profitul bancar nu e doar diferența dintre veniturile obținute din dobânzi și comisioane bancare și cheltuielile cu dobânzile de la depozite.

Mitul 3. Comisioanele ar trebui să fie zero la toate băncile.

Băncile, pe lângă atragerea de depozite și acordarea de credite, realizează și nenumărate alte operațiuni. Multă lume consideră că perceperea de comisioane de către bancă este un abuz. Trebuie să înțelegem că atât în cazul depozitelor, cât și în cazul creditelor există niște costuri pe care banca trebuie să și le acopere parțial sau total. Banca primește depozite bancare pe care le remunerează cu dobânda bonificată. Toate operațiunile de atragere sau rambursare de depozite presupun și alte costuri pentru bancă, de exemplu administrarea numerarului (atragere, depozitare, asigurare, eliberare, pază etc). La credite, rata dobânzii reprezintă doar prețul pe care îl plătim băncii pentru utilizarea resurselor împrumutate, dar banca pentru a ne acorda nouă creditul și apoi pentru a-l administra până la rambursare totală are și alte costuri: de administrare, cu rezerva minimă obligatorie, cu evaluarea garanțiilor etc. De aceea, pe lângă dobânda pe care o plătim la credite, băncile percep și comisioane. Dimensiunea și numărul acestora depinde de politica de preț a băncii, de dimensiunea costurilor pe care le are și de competiție. Ea va trebui într-un fel sau altul să-și acopere cheltuielile cu veniturile.

Mitul 4. Dobânzile la depozite ar trebui să fie mai mari, iar cele la credite mai mici.

În calitate de clienți, atât ca și posesori de depozite bancare, dar și de credite, vrem să avem randamente maxime la depozite și să plătim rate cât mai mici la credite! Este firesc acest lucru! Altfel nu ar mai fi funcționat legea cererii și ofertei pe piața bancară și nu ar mai fi competiție între bănci! Dar trebuie să înțelegem că acest lucru trebuie dus până la un punct. O instituție de credit obține venituri în urma intermedierii financiare: atragere de depozite, pentru care plătește dobânzi, și acordare de credite, pentru care primește dobânzi. Asta simplist vorbind, dar relevant pentru discuția noastră. Din această diferență dintre dobânzile percepute la credite și cele plătite la depozite ea trebuie să își achite toate cheltuielile și să aibă și o marjă de profit. În caz contrar nu ar putea să funcționeze. Asupra celor două rate ale dobânzilor – la credite și la depozite, acționează o serie de factori (macroeconomici, politici, conjuncturali, externi etc.), pe care i-am explicat și cu alte ocazii, și nu întotdeauna dobânzile bonificate și percepute sunt la nivelul „dorit” de cele două categorii de clienți. Clienții trebuie să fie interesați de nivelul ratei dobânzii reale – dobânda nominală minus rata inflației. În ultimii ani, atât dobânzile la credite, cât și cele la depozite au fost real pozitive. În ultimele luni, ca urmare a creșterii ratei inflației, ratele de dobândă din sistem au fost negative (în anumite perioade inclusiv pentru creditele în lei), însă, ultimele statistici arată o scădere a ritmului de creștere a inflației și dobânzile real pozitive ar putea reveni. De asemenea, unele bănci au început să urce dobânzile la depozite. Astfel, putem vedea faptul că legile pieței își demonstrează prezența pe piața bancară.

Mitul 5. Băncile sunt infailibile și nu trebuie să greșească, în special când acordă un credit.

Fals și acest mit! Intermedierea financiară prin bănci are la bază minimizarea fenomenului de asimetrie a informației. Asimetria informației înseamnă distribuirea imperfectă a informației între participanții la tranzacții pe o piață. Prin avantajul informațional pe care îl au atât asupra agenților deficitari, cât și excedentari, băncile pot reduce efectul acestui fenomen. Astfel, băncile au informații legate de activitatea clienților care doresc să contracteze un credit, în special în condițiile în care aceștia sunt clienți mai vechi ai băncii și au un istoric bancar cunoscut. De asemenea, băncile au sisteme de monitorizare și de evaluare a bonității financiare a clienților foarte bine puse la punct. Ele prezintă avantajul monitorizării activității agenților deficitari și după acordarea creditului, conform prevederilor contractuale, prin verificarea periodică a utilizării sumelor de bani atât scriptic, cât și pe teren, pot cere clienților situații financiare la anumite perioade de timp pentru a verifica bonitatea financiară a acestora. Cu toate acestea, băncile nu sunt infailibile! Ele nu pot prevedea cu perfecțiune viitorul și nu îl pot controla! De exemplu, eventualele crize sau situații neprevăzute ale unor clienți debitori nu pot fi identificate în mod exact. Băncile lucrează cu estimări de riscuri și fac eforturi pentru minimizarea manifestării acestora. Ele își perfecționează continuu sistemele de estimare a riscului, dar nu pot atinge acea noțiune abstractă numită perfecțiune! Desigur, poate exista și eroarea umană, ca în orice alte domenii. După 1990, băncile românești au trebuit să se reinventeze. Trebuiau să se adapteze la principiile economiei de piață, iar personalul din bănci să învețe ce înseamnă banking-ul în aceste condiții. De asemenea, școlile românești de economie, unde erau pregătiții viitori specialiști din bănci, au trebuit să pornească de la zero. Treptat, băncile românești s-au aliniat la ceea ce înseamnă un banking modern. Spre deosebire de economiile occidentale, România, de la Marea depresiune din ’29-’33, nu a mai experimentat crize economice (exceptând perioada de război, după care a venit perioada comunismului care masca problemele economice prin modul de funcționare a societății și economiei). Astfel, nu putem exclude și situații în care s-au produs greșeli! Tot piața a fost cea care le-a rezolvat, multe bănci ieșind din sistem (falimente, vânzări de portofolii, fuziuni etc). În acest context, întotdeauna băncile vor avea o rată mai mare sau mai mică (funcție de estimarea riscurilor) de credite neperformante, indiferent că vorbim de băncile din România sau țări cu lunga tradiție în banking.

Mitul 6. Sediile de cărămidă și beton vor dispărea în scurt timp.

Fenomenul digitalizării a condus ideea în rândul unor categorii de clienți, că sediile tradiționale vor lăsa treptat locul canalelor alternative la distanță. Suntem martorii și în România a unor transformări de acest gen: sedii bancare fără casierii, tot mai multe automate bancare cu diferite funcțiuni, mobile banking, internet banking, carduri bancare, aplicare de cereri de produse și servicii on line, call-centere etc. Cu toate acestea sediile bancare nu sunt pe cale să dispară, cel mult a se reorganiza, atât la nivel de rețea, dar și în cadrul sediului bancar. Tehnologia nu trebuie decât să fluidizeze relația cu clienții, nu să o îngreuneze. Băncile care nu vor înțelege această realitate vor pierde! Suntem la confluența unor generații de clienți diferite ca mentalități și comportamente (baby boomers, generația X și Millennials ), iar băncile țin cont de acest lucru. Astfel, băncile asigură canale de comunicare și distribuie de produse și servicii paralele, oferă produse și servicii specifice generațiilor (de ex. pachete de cont curent pentru pensionari, pentru studenți etc.). Astfel, nu trebuie să mai credem în mitul care susține că băncile vor dispărea fizic și nu vor mai fi aproape de noi!

Mitul 7. O afacere este mai bine să o finanțezi din resurse proprii, decât să apelezi la o bancă!

Acest mit s-a creat, în special ca urmare a unei educații antreprenoriale precare. După 1990 mulți români au avut inițiative private, înființând afaceri. Multe dintre ele nu au rezistat, atât datorită unor greșeli de management, dar și ca urmare a unui mediu macroeconomic ostil în perioada de tranziție la economia de piață. De asemenea, multe firme nu au putut să mai ramburseze creditele contractate, a căror dobânzi erau în creștere în tandem cu hiperinflația. Astfel, în cazul primei generații de antreprenori imediat după 1990 a rămas întipărită o teamă de a contracta un credit. Ulterior, odată cu urmările crizei financiare de după 2007, antreprenorii s-au confruntat din nou cu probleme în rambursarea creditelor, chiar dacă dobânzile erau în scădere, creând din nou fobie față de bănci. Altele nu apelează la credite, ca urmare a unei situații financiare nu tocmai bune (rezultate financiare negative și capital negativ ani la rând). Mai mult, unii antreprenori au recurs la finanțarea afacerilor prin amânarea la plată a furnizorilor. De asemenea, au finanțat investițiile cu resurse atrase pe termen scurt, inclusiv prin creditare cu resursele proprii ale asociaților/acționarilor. Însă, uzanțele antreprenoriale ne spun că e bine să faci afaceri cu resursele altora. Creditul bancar te ajută să te dezvolți mai rapid, autofinanțarea în mod exclusiv te limitează. Optim pentru o afacere este să se finanțeze atât din resurse proprii, dar și din credite, investițiile trebuie finanțate din credite pe termen mediu și lung, iar capitalul de lucru prin linii de finanțare. În acest context, firmele ar trebui să aibă un management riguros al lichidității (încasări versus plăți) și să se ghideze după planuri de afaceri realiste și fezabile. Astfel, vor deveni nu doar bancabile, dar și de succes!

Mitul 8. Cardurile și conturile bancare sunt o formă de limitare a libertății de a-ți utiliza resursele financiare.

Acest mit este susținut în special de o parte a salariaților care își primesc salariile pe card. Mulți și-ar dori să primească veniturile sub formă de cash. Și acest mit este fals! Cardurile ne asigură o libertate de mișcare nespus de mare! Cu ele putem merge peste hotare să plătim la comercianți diverse produse, să facem rezervări sau cumpărături online. Scăpăm de stresul asigurării siguranței banilor! Banii furați sau pierduți cam greu pot fi recuperați, dacă nu chiar imposibil! În schimb, un card pierdut sau furat poate fi înlocuit în condiții de siguranță. Furtul disponibilităților din cont poate fi mai ușor de recuperat. În unele țări (cum ar fi Suedia) se vorbește chiar de eliminarea numerarului, iar în majoritatea țărilor dezvoltate numerarul este utilizat în tranzacții de mică mărime. Costurile deținerii și utilizării cardurilor bancare au scăzut vertiginos în ultimii ani, acesta fiind accesibil tuturor.

Mitul 9. Fintech-urile vor lua locul băncilor tradiționale.

Pentru moment acest mit nu se confirmă, deoarece deocamdată fintech-urile oferă o gamă limitată de produse și servicii bancare. După cum spuneam la mitul 6 și 8 există o bună parte a clientelei bancare din țara noastră care preferă „tradiționalul”: contactul cu consilierul financiar la sediul băncii, numerarul și tranzacțiile cu numerar, banii la „saltea”. Sediul bancar și banca de tip „real” le inspiră mai multă încredere. Mai mult, unele bănci au făcut pași înainte, achiziționând fintech-uri și oferind produse specifice.

Mitul 10. Băncile centrale (în speță Banca Națională a României) fixează rata dobânzii și cursul de schimb.

În ultimul timp s-a perpetuat ideea că banca centrală este cea care fixează după bunul plac ratele de dobândă din economie și cursul de schimb. Ea a fost făcută vinovată și de creșterea ROBOR din ultimul timp. În economiile centralizate din perioada socialistă (comunistă), într-adevăr aceste două categorii financiare erau stabilite de către stat, în mod arbitrar, dar în cazul economiilor de piață acest lucru este anormal. Rata dobânzii și cursul de schimb se formează pe piețe specifice, pe baza cererii și a ofertei. Banca centrală le poate influența dar, desigur, și acest lucru într-un mod limitat și funcție de starea economiei (în special evoluția inflației) și politica monetară stabilită (ținta de inflație). Astfel, prin intermediul operațiunilor de open market, rezerva minimă obligatorie și facilitățile permanente oferite instituțiilor de credit influențează lichiditatea din sistemul bancar și, indirect, ratele de dobândă. Prin operațiuni de vânzare – cumpărare pe piața valutară poate regla/corecta evoluțiile cursului de schimb (pentru acest lucru trebuie să dețină o rezervă internațională confortabilă, iar intervențiile, în cazul regimului de curs de schimb flotare controlată, sunt făcute doar când sunt derapaje de depreciere/apreciere). În acest context, putem afirma că banca centrală stă de veghe cu privire la evoluția inflației și, nu de multe ori, pot apărea divergențe de opinii între ea și autoritatea guvernamentală care dorește deficite bugetare mai mari pentru a susține cheltuieli publice în creștere și provocatoare de inflație. Pavăza băncilor centrale în a face față unor astfel de presiuni este independența sa, conferită prin Legea băncii centrale (Statutul BNR).

În concluzie, nu ar trebui să mai credem în „mituri” false, iar băncile ar trebui să contribuie tot mai mult în a le desființa! De ce? Deoarece activitatea bancară se bazează pe încredere, dar nu în mituri, ci în realități economico-financiare!

Acest material este realizat de BOGDAN CĂPRARU, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Leave a Reply

Your email address will not be published.