Lucian Croitoru, Consilier principal pe probleme de politică monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României

Creșterea ratelor dobânzilor produce costuri mari pentru cei îndatorați. Inflația produce costuri pentru toată lumea. Cum ar putea un economist să explice celor îndatorați că băncile centrale sunt nevoite să crească ratele dobânzilor și că nu ele ar trebui, cel puțin nu întotdeauna, antipatizate pentru asta?

Sincer, nu cred că există vreun raționament economic suficient de elocvent pentru asta și îmbrățișat de oameni. Raționamentul economic nu este imediat accesibil și, mai ales, nu este cuplat la viața de zi cu zi a omului. El implică întotdeauna o perspectivă pe termen mai lung, care apelează la răbdarea și îngăduința omului, la care s-a făcut prea des apel și care, cel mai adesea, nu au fost adecvat răsplătite.

Argumentul trebuie să pună în lumină o perspectivă cotidiană umană. Un economist poate face asta dacă se străduiește; dar probabil că mult mai bine ar face-o un scriitor obișnuit să observe microuniversurile umane. De exemplu, Ernest Hemingway a fost inspirat când a prezentat ideea pe care o au și economiștii referitoare la faptul că inflația este o modificare a ratei de schimb între bani și bunuri și că o modificare severă produce efecte favorabile pentru unii și efecte dezastruoase pentru alții. În septembrie 1922, Hemingway a călătorit cu soția sa de la Strasbourg (Franța) la Kehl (Germania). A trecut podul de 4 km ce leagă cele două localități și a schimbat 10 franci (adică mai puțin de un dolar canadian) pentru 670 de mărci germane. Acea sumă de bani le-a permis să cheltuiască „la greu” (heavy spending) toată ziua; au mai și rămas cu 120 de mărci (Ernest Hemingway, „German Inflation”, în William White (ed.), By-Line: Ernest Hemingway – Selected Articles and Dispatches of Four Decades, Scribner).

De exemplu, un prânz de cinci feluri la restaurantul hotelului din Kehl costa 15 cenți, iar în Strasbourg un dolar. Dat fiind că „this miracle of exchange makes a swinish spectacle where the youth of the town of Strasbourg crowd into the German pastry shop to eat themselves sick and gorge on fluffy, cream-filled slices of German cake at five marks the slice. The contents of a pastry shop are swept clear in half an hour.”

Credeți că proprietarul unui magazin de patiserie era bucuros că vinde așa de repede marfa? Nu, nu era! „The proprietor and his helper were surly and didn’t seem particularly happy when all the cakes were sold. The mark was falling faster than they could bake.”

După cum știm, inflația din 1922 s-a accelerat pentru încă un an. În septembrie 1922, un dolar valora 800 de mărci (Hemingway, 1922), iar în noiembrie 1923, un dolar valora 4,2 trilioane mărci (Ludwig von Mises, „Inflation”, în, „Economic Policy: Thoughts for Today and Tomorrow”, p. 63, 1979). Adică, marca nu mai valora nimic. Această scurtă istorie ne poate oferi multe lecții: că inflația poate accelera rapid, scăpând de sub control; că războiul are întotdeauna implicații dezastruoase asupra inflației, așa cum se întâmplă și în prezent din cauza invaziei rusești în Ucraina; că inflația foarte înaltă rezultă în distrugerea monedei și de aceea nu este sustenabilă; că inflația este bună pentru unii, dar rea pentru alții etc.

Cineva ar putea să-mi spună că între timp am creat mecanisme care ne asigură că nu mai putem ajunge într-o situație ca cea din Germania de atunci. M-am referit la Germania, dar, în acea perioadă, coroana austriacă sau rubla rusească treceau prin același proces de pierdere masivă a valorii.

Este adevărat, mecanismele existente în prezent fac improbabilă o depreciere a banilor în raport cu bunurile de o magnitudine similară celei din perioada de după Primul Război Mondial, în condițiile destrămării unor imperii. Dar răul are diferite grade, nu trebuie să existe neapărat un dezastru ca suferința să apară. Este suficient ca inflația să stea pentru o perioadă mai lungă la niveluri relativ înalte pentru ca ea să reducă nivelul de trai pentru cei mai mulți oameni.

Ludwig von Mises, care a putut să observe direct hiperinflația din Germania și Austria și care a sfătuit guvernul austric să oprească tipărirea de bani, se întreba în 1959: „If inflation is bad and if people realize it, why has it become almost a way of life in all countries?” (op. cit., p. 67). De atunci, lumea occidentală a traversat perioade cu inflație relativ înaltă, ca cea din anii 1970, dar și perioade cu inflație joasă și stabilă, ca cea din perioada 1982-2008. În consecință, dacă inflația înaltă este rea și o mare parte a populației crede acest lucru, atunci putem să nuanțăm întrebarea inițială prin punerea altor două întrebări: „de ce inflația înaltă continuă să reapară, uneori pe perioade relativ lungi?” și „de ce unii nu agreează creșterea ratelor dobânzilor la nivelurile de la care înflația ar rămâne sau ar reveni relativ rapid la niveluri relativ mici?”.

Mises (op. cit., p. 72) a răspuns într-un mod profund și sintetic la întrebarea pe care a formulat-o: inflația poate fi un mod de viață pentru că „inflațion is a policy – a deliberate policy of people who resort to inflation because they consider it to be a lesser evil than unemployment.” Și, trebuie reamintit, este o politică nesustenabilă. În prefața la ediția în limba engleză din 1952 a cărții „The Theory of Money and Credit”, publicată inițial în germană în 1912, Mises este foarte clar și afirmă că „the great inflations of our age are,…to say it bluntly, government-made”[1]. El explică, utilizând contextul de atunci din economiile occidentale, și de ce apelează guvernul la creșterea inflației: pentru a reduce în termeni reali salariile pe care sindicatele reușesc să le impună la niveluri mai mari decât cele ale pieței; și este ironic atunci când spune că John M. Keynes i-a învățat pe guvernanți cum să-i păcălească pe angajați prin politici inflaționiste (Mises, 1979, p. 70).

Cred că „inflația este o politică” este răspunsul și la întrebarea de ce apare periodic o inflație relativ înaltă în societățile democratice occidentale. Și, mergând mai departe, devine evident și răspunsul la întrebarea de ce unii se opun creșterii ratelor dobânzilor: pentru că este în contradicție cu politica numită inflație, cel puțin pentru promotorii acelei politici. Pentru cei pe care gândul i-ar duce imediat la concluzia că în epoca noastră acest răspuns s-ar referi la băncile centrale independente sau că vorbesc de o politică monetară nesustenabilă a băncii centrale precizez că asta nu ar fi decât o concluzie superficială, așa cum voi arăta imediat. De altfel, unul dintre scopurile acestui articol este să arăt cât de dificilă poate fi într-o democrație sarcina unei bănci centrale independente de a reduce inflația și cum rădăcinile lungi ale inflației înalte se trag de la guverne.

Dacă inflația relative înaltă este o politică, atunci este necesar să precizez apăsat că ea nu poate apărea decât în strictă concordanță cu ideile dominante din societate. Aceste idei modifică, în timp, anumite elemente-cheie ale structurii societății, astfel că o politică nu s-ar putea afla vreodată în contradicție/antiteză cu ideile predominante și cu structura societății pe care acele idei o modelează. La această structură contribuie fiecare dintre noi prin preferințele noastre referitoare la nenumăratele alegeri pe care le facem în orice domeniu.

Citește opinia integrală pe blogul personal AICI

Lucian Croitoru, Consilier principal pe probleme de politică monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României

Editor BankingNews

Editor al publicaţiei online www.bankingnews.ro. A participat activ nu numai în managementul şi dezvoltarea proiectului, ci a adoptat şi o implicare directă în activitatea editorială, fiind atrasă de munca redacţională. A descoperit pasiunea pentru jurnalism atunci când a făcut parte din echipa care a lansat portalul www.ghiseulbancar.ro. Așa că îşi asumă rolul de editor, alcătuind, de cele mai multe ori, materiale de analiză.

Leave a Reply

  • (not be published)