Curtea Constituţională a publicat, în acest week-end, motivarea deciziei comunicate în cazul proceselor derulate între bănci şi clienţi pe tema Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Practic, judecătorii CCR prezintă într-un material, care se întinde pe 63 de pagini, decizia nr. 263 din 23 octombrie 2016, potrivit căreia actul normativ, care permite debitorilor să stingă datoriile predând băncilor locuinţele ce fac obiectul garanţiilor în cazul creditelor contractate, este constituţional numai în condiţiile impreviziunii.

Motivarea, aşteptată cu interes de ambele tabere – clienţi şi bancheri, mai ales pentru că decizia adoptată anul trecut nu făcuse lumină în disputa juridică pe tema dării în plată, stipulează importanţa pe care trebuie să le joace buna-crediţă şi echitatea în relaţiile contractuale dintre consumatori şi instituţiile de credit. De altfel, elementele ”impreviziunea”, “buna-credinţă” şi “echitatea” sunt scoase în evidenţă de judecători, prin regularitatea cu care sunt menţionate şi prin faptul că apar bolduite, la un moment dat, în textul prezentat.

Dincolo de ultimele două elemente, impreviziunea este de fapt cuvântul cheie în jurul căruia se învârte motivarea Curţii Constituţionale, care lasă la latitudinea instanţelor să decidă dacă darea în plată se impune în procesele suspendate, după analiza situaţiei contractuale dintre părţi şi a evenimentelor survenite care ar fi putut duce debitorul la imposibilitatea de a-şi continua obligaţiile de plată.

Vă prezentăm în continuare câteva paragrafe selectate din cadrul materialului constituit de judecătorii Curţii Constituţionale, care fac referire directă la ceea ce poate întâmpla în relaţia dintre bancă şi client în cazul în care cele două părţi se confruntă în instanţă pe tema legii dării în plată.

“În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit  un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept  urmare,  clauzele  contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În  acest  context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului.  Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut  face obiectul in concreto a unei  previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea  unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii  realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

Din  cele de  mai  sus,  rezultă  că  adaptarea  contractului pe  parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia  profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja  materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului.  Însă,  odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

Prin  urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între  părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor  contractuale ale părților (condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în  sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea  condițiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului    bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea  condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.

Curtea mai reiterează faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit”, susţin judecătorii Curţii Constituţionale.

Citeşte AICI întreaga motivare a deciziei Curţii Constituţionale.

Editor BankingNews

Project Manager & Editor al publicaţiei online www.BankingNews.ro. Are o experienţă vastă, de peste 20 de ani, în domeniul mass-media. A ocupat, de-a lungul timpului, rolul de editor şi/sau funcţii de conducere în cadrul redacţiilor unor ziare şi reviste, precum "Cronica Română", "România Liberă", "Curierul Naţional", "Independent", "Agenda Construcţiilor" etc. Se simte bine în mediul virtual, unde a dezvoltat numeroase proiecte, fiind fondator sau co-fondator al www.ghiseulbancar.ro, www.banisiafaceri.ro, www.bankingjobs.ro şi www.cafeneauabancara.ro.

Leave a Reply

  • (not be published)